Arhiva pentru categoria: Radiologie veterinara

Radiografia cardiacă trebuie să se folosească în principal:
1.Ca metodă de scrining pentru evaluarea marilor anormalităţi cardiace
2.Pentru aprecierea circulatiei pulmonare în strânsă legatură cu funcţia cardiacă
3.Pentru a determinarea optimă cât mai precoce a decompensării cardiace

Pentru evaluarea corectă a siluetei cardiace trebuie bine cunoscut efectul radiografic în urma poziţionării pacientului. În proiecţia ventrodorsală, inima apare mai alungită şi este aşezată paralel cu axul coloanei vertebrale. Aspectul cardiac este mai mare decăt normal din cauza distanţei mai mari între inimă şi filmul sau detectorului de radiaţie. In incidenţa dorsoventrală, diafragma este împinsă cranial, ceea ce determină reducerea volumului cavităţii toracice, deplasarea apexului cardiac spre stânga şi o aparenţă mai ovală a cordului. Aceste modificări sunt mai pronunţate la câinii de talie mare dar, sunt prezente în diferite grade mai mici la toţi câinii. De multe ori un cord normal radiografic este diagnosticat greşit ca fiind lărgit în special la rasele de câini condrodistrofice unde, cordul în mod normal apare mai rotunjit.
În radiografia cordului, graniţele interne şi externe ale camerelor cardiace nu sunt vizibile din cauza similarităţii de opacitate. Arterele coronare,  nu sunt vizibile iar suprapunerea vaselor pulmonare în incidenţa laterală poate duce la confuzii de diagnostic. La fel, delimitarile între atriul stâng şi ventriculul stâng sau atriul drept şi ventriculul drept, pot fi doar deduse radiografic. Aspectul intern al camerelor cardiace se poate vizualiza radiografic doar după introducerea unei substanţe de contrast – angiocardiografie. Ecocardiografia rămâne metoda de alegere in ceea ce priveşte examinarea aspectelor anatomice şi patologice cardiace.
Vasele pulmonare sunt într-o continuă dinamică, mărimea lor fiind în stânsă dependenţă de presiunea şi volumul intraluminal. Presiunea şi volumul se pot schimba rapid, ca de exemplu în deshidratarea secundară administrării de diuretice sau hiperhidratării secundară administrării de fluide intravenos. Ca atare interpretarea radiografică trebuie să ţină cont de managementul terapeutic al pacientului. Radiografiile secvenţiale sunt recomandate pentru evaluarea în dinamică a eventualelor schimbări terapeutice.
Elemente de anatomie radiografică cardiovasculară

 

1.Mediastinul cranial
2.Traheea
3.Aorta descendentă
4.Vena cavă caudală
5.Artera pulmonară stângă cranială (roz) si vena (albastru)
6. Artera pulmonară dreaptă cranială (roz) si vena (albastru)
7.Atriul drept
8.Ventriculul drept
9.Atriul stâng
10.Ventriculul stâng
11.Cupola diafragmatică dreaptă
12.Cupola diafragmatică dreaptă
13.Grăsimea pericardică
14.Artera pulmonară principală dreaptă
15.Artera pulmonară principală stângă

1.Mediastinul cranial
2.Atriul drept
3.Ventriculul drept
4.Atriul stâng
5.Ventriculul stâng
6.Aorta – marginea lateral
7.Vena cavă caudală
8.Arterele pulmonare
9.Venele pulmonare
10.Trunchiul arterial pulmonar
Aprecierea radiografică a marimilor cordului şi vaselor de sânge
Sunt aprecieri (practic având la bază măsurători standardizate) ce se pot face indiferent de tehnica radiologică folosită (analoagă sau digitală) şi măsurători ce sunt posibile a se executa numai în cadrul tehnicii de preluare digitală a imaginii având la bază programe de calculator dedicate pe domeniul medical veterinar şi pe diferite specii de animale, în speţă câini şi pisici. Soft-urile dedicate veterinar oferă posibilitatea utilizării unor măsurători standardizate de fiecare producător în strânsă dependenţă de algoritme medicale ştiinţifice. La ora aceasta sunt folosite pe piaţa veterinară diferite programe de preluare a imaginilor radiografice si diagnosticare dedicate domeniului medical uman însă acestea nu pot aprecia cu exactitate mărimea exactă a cordului şi vaselor de sânge şi practic imposibil a executa acele măsurători standardizate.
Măsurători posibile atât pe tehnica analoagă cât şi pe cea digitală dedicată veterinar.
Mărimea cardiacă normală

 

L – înălţimea umbrei cardiace
l – lăţimea maximă a umbrei cardiace
Ht – înălţimea toracelui

La nivelul coastei 5 mărimea lui L nu trebuie să fie mai mare de 2/3 din înălţimea toracelui; l – să cuprindă distanţa a 2,5-3,5 spaţii intercostale în strânsă dependenţă de conformaţia toracelui.

Determinarea mărimii cardiace utilizănd tehnica VHS (Vertebral Heart Sise)

 

L – lungimea maximă a cordului. Se măsoară de la aspectul ventral al ,,carinei,, până la apexul cardiac.
L – lăţimea maximă a cordului – se măsoară lăţimea maximă a cordului perpendicular pe lungime cu punctul de plecare de pe marginea caudală a cordului în apropierea peretelui ventral al venei cave caudale.
T4 – marginea cranială a vertebrei T4
Se numără vertebrele cuprinse pe lungimea celor două coordonate rezultând un coeficient. Acesta normal nu trebuie să depăşească 10,6. Deci mărimea cardiacă peste 10,6 trebuie considerată ca şi lărgire cardiacă. Unele rase de câini în mod normal coeficientul excede 10,6 (Golden Retriever, Boxer, Pharaoh Hound, Cavalier King Charles Spaniel). Este recomandat ca tot timpul să se urmărească semnele de insuficienţă cardiacă atunci când se evaluează coeficientul de mărime cardiacă.
Deşi VHS reprezintă doar o apreciere a lărgirii cardiace, el se mai poate folosi şi pentru monitorizarea seriată a mărimii cardiace pe acelaşi pacient, ulterior fiind de ajutor la evaluarea răspunsului la terapia specifică.

Evaluarea radiografică a mărimii vascularizaţiei toracice
Marimea normală a arterelor lobului cranial

 

A – artera lobului cranial
V – vena lobului cranial
C4 – lăţimea coastei 4 la nivel proximal
Normal, A să fie aproximativ 75% din lăţimea C4. Orice depăşire este considerată anormală; A=v sau poate fi uşor mai mare decât v.

Mărimea normală a vaselor de sânge majore

A – arteră pulmonară
V – venă pulmonară
T10 – lăţimea coastei T10
La nivelul spaţiului 10 intercostal, lăţimea lui A nu trebuie să depăşească T10; A=V sau uşor mai mare decăt V.

Măsurători ce pot fi utilizate numai prin intermediul unor soft-uri standardizate dedicate veterinar
VD Thorax
Evaluează mărimea cardiacă şi cutia toracică şi raporturile dintre ele. Este o unealtă primară de diagnostic şi stadializare a bolilor cardiace.

VHS
Vertebral Heart Size – pentru aprecierea mărimii cardiace la câini.

 

Cuvantul displazie provine din grecescul dys- care inseamna anormal, afectiune si plassein-  care inseamna a forma. Expresia de displazie de sold poate fi interpretata ca fiind o dezvoltare anormala sau/si defectuasa a soldului (articulatiei coxofemurale). Dezvoltarea anormala a soldului poate determina uzura excesiva a cartilajului articular datorita sustinerii greutatii corporale ducand in final  la dezvoltarea artritei , denumita deseori afectiunea degenerative articulara sau pur si simplu osteoartrita, acesti termeni fiind folositi aleator.

Displazia de sold canina a fost descrisa pentru prima data    in anul 1937 de catre Dr Gerry B. Schnelle care a denumit-o subluxatia congenitala bilaterala a articulatiei coxofemurale. Initial a fost considerata o afectiune rara dar in ziua de azi este cea mai des intalnita afectiune ortopedica la caini. Radiografia de mai jos este primul exemplu de displazie de sold publicat intr-o revista de specialitate (Fig 1).

In anul 1966 Henricson, Norberg si Olsson au revizuit si cizelat definitia displaziei de sold descriind-o ca pe un grad variabil de laxitate a articulatiei soldului care permite subluxatia, la varste timpurii, dand astfel grade diferite de stergere a cavitatii acetabulare si aplatizarea capului femural si in final, inevitabil, ducand la osteoartita.
Astazi, consensul veterinar este ca displazia de sold este o afectiune congenitala manifestata ca laxitate articulara ce duce la dezvoltarea osteartritei.
Displazia de sold canina afecteaza milioane de exemplare canine in fiecare an si poate avea ca rezultat patologia ortopedica de sold debillitanta. Multi caini sufera de osteoartrita, durere si schiopaturi aducand pagube materiale proprietarilor prin tratamente, scurtarea vietii de lucru la cainii de lucru si implicit performante reduse. Incidenta afectiunii este foarte bine documentata in ceea ce priveste rasele mari de caini insa poate aparea si la cainii de talie mica si gen toy si de asemenea si la pisici. Displazia de sold este o boala congenitala complexa cu character poligenic. Atat veterinarii cat si crescatorii au incercat sa elimine aceasta afectiune prin strategii de imperechere selective dar totusi frecventa reducerii la rasele pure este dezamagitoare.

Anatomia si functia pe scurt a articulatiei soldului
Soldul este o unitate ce cuprinde structurile osoase invelite de capsula articulara si sustinute de ligament, tendoane si muschi impreuna cu vasele de sange si nervi. Suprafetele articulare largi sunt lubrefiate de lichid sinovial acesta, permitand alunecarea suprafetelor articulare fara durere (Fig 2). Cand activitatea atletica este crescuta, soldul normal reprezinta o cale perfecta de transfer a puterii musculare catre corps pre inainte cu maximi de precizie si viteza. Relatia foarte stransa dintre capul femoral si cavitatea acetabulara permite si schimbari rapide de directie.  Miscarile normale ale soldului sunt de flexie si extensie, rotatie interna si externa, abductie si adductie (Fig. 2)

Cauze

Sunt descrise doua grupe de cauze in cadrul general, ereditar si de mediu. Cel ereditatr este reprezentat de genotip si caracterul poligenic de segregare a genelor (codul genetic ce se transmite de la ambii parinti).  Din grupa factorilor de mediu fac parte toate influentele exterioare ce pot altera cresterea si functia oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor (rata de crestere, alimentatia, exercitiul, greutatea corporala). Este unanim acceptat faptul ca puii nu se nasc cu articulatiile soldului deja afectate de displazie dar, orice gresala in dezvoltare va duce in timp la schimbari ireversibile, iar perioada critica este intre 14 si 26 de saptamani de viata. Oricum modificarile incep de timpuriu la catei si se dezvolta devenind active si continue pana la maturitatea scheletului. Unii caini pot sa-si tripleze greutatea si marimea in doar trei luni de zile facand ca aceasta perioada sa fie una critica in dezvoltarea soldului. Asadar, necesarul nutritiv pentru cresterea armonioasa a scheletului trebuie sa fie valabil in proportie corecta si la timpul potrivit.
Mediul in care cainele creste, include si tipul si intensitatea exercitiului, rata de crestere si greutatea corporala, toate avand influente semnificative. Oricum componenta ereditara reprezinta factorul major ca atare, aici se poate influenta prin selectia corecta a cainilor.

Cum se exprima clinic ?

Se exprima in diverse moduri si intensitati functie de individ si severitatea modificarilor (remodelarile ariculatiei si aplombului piciorului). Semiologic: schiopatura, rigiditate dupa odihna, mers teapan, intoleranta la activitatea fizica, alergarea de iepure, aplomb modificat. De obicei, cainii nu isi arata discomfortul prin scheunat deoarece durerea este mai degraba de intensitate mai redusa si continua decat ascutita si acuta.
Didactic sunt descrise doua forme acuta si cronica. Cea acuta se manifesta intre 5 luni si 12 luni de viata, simptomul dominant – durerea exprimata prin schiopatura, deficit functional, etc. unele semne mai putin constante sunt zgomotul de “clic” in deplasare, cresterea largimii intertrohanterice, amiotrofia coapsei. Cea cronica este o forma moderata tradusa prin variabilitate de la lipsa semnelor pana la intensitate moderata, discomfort usor si rigiditate la pacientii geriatrici,posibil durere moderata si crepitatie uneori in deplasare.
Observatia clinica nu ofera diagnosticul de certitudine de displazie de sold si nu reprezinta calea de a estima severitatea modificarilor produse de displazia de sold.
Examenul radiologic

Este singura metoda de diagnostic de certitudine al displaziei de sold si de stadializare a bolii degenerative articulare secundare. La nivel international este recunoscuta metoda prin extensie fortata a membrelor pelvine (Fig. 3).

Mai este descrisa intr-un mod mai restrans si metoda PennHip (Fig. 4).

Ambele tehnici necesita sedarea obligatorie a cainilor pana se obtine miorelaxarea.
In cadrul examinarii unei imagini radiografice pentru diagnosticul si aprecierea gradului displaziei de sold se are in vedere cav

itatea acetabulara, capul femural si modificarile secundare. De interes sunt noua caracteristici detaliate in Fig 5.
1.Unghiul Norberg
2.Subluxatia

3.Marginea acetabulara craniala
4.Marginea acetabulara dorsala
5.Buza acetabulara craniala

6.Fosa acetabulara
7.Marginea acetabulara caudala
8.Exostoze ale capului si gatului femural
9.Remodelarea capului femural

Metoda PennHip evalueaza  atat aspectul calitativ cat si aspectul cantitativ al soldului prin masurarea gradului de laxitate articulara. Laxitatea aticulara a soldului este cel mai important factor de risc in dezvoltarea osteoartritei ca atare este foarte important a se intelege diferenta dintre laxitatea pasiva si cea functionala. Laxitatea functionala este laxitatea patologica ce apare in timpul statiunii normale la cainele displazic. Laxitatea pasiva este laxitatea ce se deterimina prin metoda PennHip sub sedare masurand gradul de „extindere”.

Efectele laxitatii functionale in mecanica articulatiei soldului

In conditii  normale suma fortelor aplicate pe sold este imprastiata pe toata suprafata normal conformata (Fig. 6).

Cand laxitatea apare, fortele aplicate de musculatura inconjuratoare cresc pentru compensarea laxitatii. Deci suma fortelor exercitata pe un sold displazic este mult mai mare comparativ cu cea exercitata pe un sold normal mai mult, se concentreaza pe o arie mult restransa (Fig. 7).

Cand laxitatea apare, fortele aplicate de musculatura inconjuratoare cresc pentru compensarea laxitatii. Deci suma fortelor exercitata pe un sold displazic este mult mai mare comparativ cu cea exercitata pe un sold normal mai mult, se concentreaza pe o arie mult restransa (Fig. 7).

Stresul produs de contactul articular pe o zona mica duce la pierderea cartilajului articular care in timp duce la eroziunea capului articular si aplatizarea acetabului (Fig…).

Varsta minima de efectuare examenului de displazie de sold prin metoda PennHip este de 16 saptamani iar metoda extensiei fortate  se poate aplica incepand cu varsta de 5 luni. In ambele cazuri se recomanda repetarea radiografiilor pentru stadializarea modificarilor in cazul diagnosticului pozitiv iar pentru certificare pe sistemul OFA se accepta peste varsta de 24 luni iar pe sistemul British varsta minima sa fie de 12 luni.

Concluzii
•CHD – cea mai intalnita afectiune ortopedica
•Boala degenerativa – scaderea calitatii vieti
•Toate rasele sunt afectate (chiar 50%)
•Caracter poligenic si multifactorial
•Factorii de mediu: greutatea si varsta
•Mare ingrijorare pentru cainii de lucru, crescatori, proprietari si medici veterinari
Informatiile si unele imagini din acest articol sunt cu provenienta de pe paginile de internet oficiale ale OFA, British Association si Pennhip.